Doctor Love?

16 01 2010

Am remarcat ca lumea care are probleme in dragoste (sau ma rog, dileme) si ma cunoastea vine la mine sa ma intrebe ce si cum. Vin, se aseaza vis-a-vis de mine la masa, se uita la mine si da-i inainte cu dilema sau ce-o fi. Si stau oamenii astia si-mi povestesc ce au pe suflet si eu mai scot din cand in cand cate un „Ihi. ‘Tzeleg.”. Nu ma plictiseste sa ascult in general, pana acum o singura persoana a abuzat de urechile mele. Si acum m-as ascunde si-n gaura de sarpe, numai sa nu imi mai spuna nimic.

No, acum adevarul e ca atunci cand a inceput toata treaba asta habar nu aveam ce sfaturi sa dau sau cum sa reactionez. Odata o prietena imi povestea despre o „drama” de-a ei in dragoste (ok, tipa e oricum cam drama queen). Mi s-a parut foarte amuzant la momentul respectiv. Si ca o nesimtita, in loc sa ma dovedesc empatica, sa incerc sa o consolez, am inceput sa rad. Tare. Din toti plamanii. Si ce-i mai rau, vreo zece minute bune nu m-am mai oprit. E adevarat, sunt mai aeriana din fire, dar chestia pe care mi-o povestea zana din fata mea intrecea toate standardele de supiditate pe care le-am intalnit in toti cei 15 ani si jumatate de viata pe care-i aucmulasem pana atunci. De-atunci am vazut si mai rele, dar m-am invatat minte. Oricum, dupa ce m-am oprit din ras, cu greu, ce-i drept, i-am zis ca face o tampenie cat casa si ca ar fi mai bine sa renunte. S-a imbufnat, bineinteles. Era in ceea ce numeste mama „saptamana oarba”. Stii, perioada aia in care noi, fetele, credem ca baiatul care ne place e peeeeerfect, oricat de luzar ar fi de fapt. Doamnezmultam, am reusit sa evit treaba aia pana acum. Oricum, asa a inceput totul. Cu un „Oana, ai avut dreptate.”. De-atunci, au inceput sa vina mai multe prietene la mine. Tot mai multe.  In timp am inceput sa imi dau seama ce fac, cum sa reactionez si cum sa-mi dau seama care e faza. Singura persoana pe care mi-e tare greu sa o sfatuiesc sunt eu insami.

Wild heart, ce sa fac…:)

Anunțuri




Imbold

17 11 2009

Sunt racita ca un caine de miercurea trecuta. Miertea, pardon. M-am tinut tare psihic peste weekend, m-am tinut tare psihic si cand mi-a zis doctorul ca am o infectie acuta a cailor respiratorii inferioare si mi-a dat niste rahaturi de medicamente. Tota ziua-s cu pastilele-n mana. Problema e ca nu ma ajuta deloc. Cele pentru tuse ma fac sa tusesc in continuu (expectorantele ma-sii) si nu am nici somn nici odihna. Mi-am pierdut gustul.

Dar nu asta e problema. Ideea e ca mi-am pierdut scanteia. Aveam eu o chestie psihica ce ma ajuta sa ma insanatosesc rapid. Scanteia mea personala. Foarte rar imi permit luxul de a ma simti bolnava cand chiar sunt. Am invatat, dupa multe palmi primite, si la propriu si la figurat, sa privesc porcariile cu o anumita detasare. Sa-mi pastrez o doza de…ceva. Nu optimism. Hai sa-i zic vointa. Dar cand ma simt rau zile in sir si mai si vad medicamentele alea pe care chiar nu le pot fenta… mi se cam duce dracului vointa aia. Am nevoie de un imbold, o treaba care sa ma faca sa gandesc inainte, sa renunt la atitudinea „fie ce-o fi”. Ma simt singura. Mai singura decat mi-am imaginat vreodata. De fapt, mai singura decat imi ingadui sa-mi aduc aminte ca am fost vreodata. Si stiu ca nu rezolv nimic scriind aici, stiu ca e doar o lamentare nenorocita, dar nu mai am ce face si nu stiu cu cine sa mai vorbesc. As vorbi cu fratzica. Dar iar il incarc cu porcariile mele. N-am chef sa ajunga sa ma evite. Cred ca o sa incep un jurnal. Din ala scris cu pixu’. De cate ori scriu toate tampeniile pe foi adevarate, urat, asa din pod, mazgalit, uit de ce eram suparata  inainte sa termin.

Ce concluzii am mai tras?

Mi-e dor de vara. Vara emana sanatate. Mi-e dor de noptile alea calde de vara in care ma intorceam acasa in pantaloni scurti si nu imi era frig niciodata. Ma gandesc la asta de fiecare data cand dau mai tare sau incet  nenorocitul de convector.

Mi-e dor sa nu am nicio grija. Cica scoala e necesara. Mno, mie mi-o ajuns pana-n gat. Mi se face scarba numai cand vad nenorocita aia de scoala verde (in mod ironic, verdele e culoarea mea preferata).

Nu mai stiu de ce mi-e dor…sa iubesc cred…





Timpuri noi, telefoane noi.

31 08 2009

Cineva imi povestea acum cateva zile despre o persoana de care-i placea. Cat ii place de mult de persoana respectiva, cum i se inmoaie genunchii atunci cand o/il vede (sa nu credeti ca va spun ce sex are 😀 ) si cat isi doreste sa iasa cu persoana respectiva la o cafea, sau macar la o plimbare, ca tot merg pe acelasi drum cand se duc acasa. In timpul asta imi zambea visator, aproape tamp si se intrista pe data cand isi dadea seama ca nu face niciuna din chestiile alea. Mi-am pescuit amicul/amica din butoiul cu melancolie in care cazuse si i-am pus urmatoarele intrebari: Ai adresa ei/lui de mail? A zis ca da. Si ID de mess si numar de telefon, ce mai, tot tacamu’. Apoi am pus intrebarea interzisa: „Si de ce nu ii dai tu un telefon?”. Poc. In ochii amicei (sau amicului, nu se stie!) se citea o durere surda. Parca trasesem cu pistolul. A incetat sa zambeasca si m-a intrebat nesigur/a : „Cine, ioooo?”. „Da’ nu, ca eu!” I-am raspuns. „Pai daca ma refuza?” „Daca te refuza ai incercat macar.”

Ok hai ca tre sa va zic. E vorba de o amica (si da, mi-a dat voie sa scriu). Dar nu am reusit sa inteleg de ce nu l-a sunat pe omu’ respectiv. Nu ii era strain, ii era amic. Ce-avea daca il suna si-l chema la o plimbare/cafea/suc/o tura de alergare/insert activity here ? Exploda? Si daca tipul refuza, oricum era in spatele telefonului mobil (intr-un fel…) si putea sa se inroseasca precum o porodica. In fond si la urma urmei, nu trebuie sa ai sentimente de natura romantica pentru cineva ca sa-l inviti la o plimbare (tu te plimbi cu cel mai bun prieten/cea mai buna prietena, nu?). Poate-ti place compania respectivului. Poate te binedispune. Poate miroase bine, lol. Sau are un ras interesant. In plus, (moment de reculegere, mi-am muscat limba.)  am trecut de vremurile in care tu, ca fata, nu poti intreprinde nimic pentru a-ti alege cu cine iesi, ci stai sa fii aleasa, sau mai rau, iti aleg parintii partenerul, prietenii si tot ce mai implica decizii. Nu suntem pe vremea lui Ludovic. Si daca am cititori de sex masculin dispusi sa comenteze, ia ziceti, e asa nasol daca va suna o tipa sa va cheme la o plimbare? Chiar va rog sa-mi spuneti, sa vad, sunt eu anormala?

 

P.S. Hai te rog… suna..