Doctor Love?

16 01 2010

Am remarcat ca lumea care are probleme in dragoste (sau ma rog, dileme) si ma cunoastea vine la mine sa ma intrebe ce si cum. Vin, se aseaza vis-a-vis de mine la masa, se uita la mine si da-i inainte cu dilema sau ce-o fi. Si stau oamenii astia si-mi povestesc ce au pe suflet si eu mai scot din cand in cand cate un „Ihi. ‘Tzeleg.”. Nu ma plictiseste sa ascult in general, pana acum o singura persoana a abuzat de urechile mele. Si acum m-as ascunde si-n gaura de sarpe, numai sa nu imi mai spuna nimic.

No, acum adevarul e ca atunci cand a inceput toata treaba asta habar nu aveam ce sfaturi sa dau sau cum sa reactionez. Odata o prietena imi povestea despre o „drama” de-a ei in dragoste (ok, tipa e oricum cam drama queen). Mi s-a parut foarte amuzant la momentul respectiv. Si ca o nesimtita, in loc sa ma dovedesc empatica, sa incerc sa o consolez, am inceput sa rad. Tare. Din toti plamanii. Si ce-i mai rau, vreo zece minute bune nu m-am mai oprit. E adevarat, sunt mai aeriana din fire, dar chestia pe care mi-o povestea zana din fata mea intrecea toate standardele de supiditate pe care le-am intalnit in toti cei 15 ani si jumatate de viata pe care-i aucmulasem pana atunci. De-atunci am vazut si mai rele, dar m-am invatat minte. Oricum, dupa ce m-am oprit din ras, cu greu, ce-i drept, i-am zis ca face o tampenie cat casa si ca ar fi mai bine sa renunte. S-a imbufnat, bineinteles. Era in ceea ce numeste mama „saptamana oarba”. Stii, perioada aia in care noi, fetele, credem ca baiatul care ne place e peeeeerfect, oricat de luzar ar fi de fapt. Doamnezmultam, am reusit sa evit treaba aia pana acum. Oricum, asa a inceput totul. Cu un „Oana, ai avut dreptate.”. De-atunci, au inceput sa vina mai multe prietene la mine. Tot mai multe.  In timp am inceput sa imi dau seama ce fac, cum sa reactionez si cum sa-mi dau seama care e faza. Singura persoana pe care mi-e tare greu sa o sfatuiesc sunt eu insami.

Wild heart, ce sa fac…:)

Anunțuri




Santajul sentimental

23 12 2009

… de Susan Forward si Dona Frazier. De la editura 3(TReI). I-am cerut-o imprumut unchiului meu. Nu credeam sa mi-o imprumute, dar a facu-o, desi de obicei e atasat de cartile lui. Carte de psihologie practica.Interesant, nu? cred c-am mai scris despre faptul ca astfel de carti sunt la moda. Mie personal mi-a placut titlul. A, si mai e ceva. Prepare, asta va suna misogin. Bai, deci m-am indoit de ras cand am vazut ca-i scrisa de doua femei. Ok, recunosc, la inceput nu mi s-a parut ceva special. Dar apoi am citit-o ( nu stiu cum am reusit, dar am citit-o din scoarta in scoarta) si am constatat ca marea majoritate a cazurilor prezentate aveau ca „atacatori sentimentali” barbatii. Bun. Acum sa tragem linie, sa adunam datele si sa ridicam la patrat. Da? Asa. Si acum sa tragem o concluzie. Cam cat de frustrat tre’ sa fii ca sa scrii o asemenea carte? Pentru ca sincer nu cred ca e o idee care-ti vine in timp ce esti la o cafea cu „pisi” ta cu care iti place sa mergi la „magazinul ala dragut  cu posete, de pe colt”, ca sa vedeti ce i-a mai copt mintea lui Vuitton.

Sincer, cartea m-a amuzat si de-aia scriu despre ea. A, si ca sa va povestesc ce-am invatat, normal. Cica santajistii actioneaza inconstient. Adica iti fac rau si nici macar nu isi dau seama. Si partea cea mai tare, creme de la creme, a fost ca erau enumerate niste replici prin care poti sa recunosti un santajist. Permiteti-mi sa exemplific:

„esti atat de egoist/a!”

„credeam ca esti diferit de ceilalti/celelalte!”

„credeam ca ma iubesti!”

„n-am sa mai vorbesc niciodata cu tine!”

„ai sa ma imbolnavesti!”

Ok. Concluzia pe care am tras-o citind aceste replici a fost ca toti suntem santajisti. Mi-e greu sa cred asa ceva. Mai ales ca sunt absolut convinsa ca fiecare dintre noi am folosit aceste replici macar odata. Macar intr-o cearta. Si uite asa am ajuns sa fiu convinsa ca minunatele carti de psihologie practica nu-s bune de nimic.

Destepti aia care le scriu stiind ca exista oameni suficient de prosti incat sa se increada in asa ceva.





Esti optimist?

28 10 2009

Vine o zi in viata fiecaruia dintre noi in care ajungem sa ne indeplinim o dorinta. Pentru unii sunt mai multe astfel de zile, pentru altii numai una. Nu conteaza. Treaba e ca, in urma unei introspectii care trebuie sa recunosc ca mi-a luat ceva timp, mi-am dat seama ca in liceu am reusit sa realizez tot ce mi-am propus. Absolut tot. Am vrut sa arat nustiucum, am reusit. Am vrut sa ma remarc la engleza, am reusit. Am vrut la oli la info, am reusit. Am vrut sa cant la chitara bas, am reusit. Si mi-a mai venit o idee tare faina: daca as fi mai optimista, viata mi-ar parea mult mai neagra cu verde (urasc rozul) si probabil nu mi-as mai face atatea probleme degeaba. Pentru ca da, desi sunt o persoana destul de relaxata, ma mai apuca si pe mine deodata.

Concluzia la care am ajuns a fost ca noi, oamenii in general, suntem incapabili sa fim fericiti numai si numai din cauza naturii noastre lacome si muuult prea adaptabile. O teorie destul de usor de demonstrat daca stau sa ma gandesc putin. Ideea e ca te bucuri de ceva bun numai in momentul in care se intampla, iar apoi ori te obisnuiesti cu el, ori tinzi sa il acoperi, ca sa zic asa, cu ceva care nu e atat de bun. Sau, si mai rau, uiti ca s-a intamplat vreodata. Si astfel, oricat de fericit ai fi in momentul in care se intampla un anume eveniment, poti sa stai linistit, vei trece peste. Q.E.D. Simplu, nu?

In alta ordine de idei (pentru ca acuma-s multe si ingramadite), as vrea ca timpul sa se…nu stiu daca sa se opreasca. Sa se scurga zile si nopti, sa se succeada iarna si vara, dar sa raman la aceasta etapa din viata mea. Cel putin inca vreo cativa ani, din aia sanatosi, bisecti. Si apoi, sa pocnesc din degete si sa treaca iar timpul. De ce? Pentru ca mi-am dat seama ca-mi place, pur si simplu. Da, cu trezitul sa merg la scoala cu tot :).





Ganduri de toamna

12 09 2009

S-a terminat vara. Apasasem lung de tot pe tasta „a”, imi iesise un fel de exclamatie de fericire mai devreme. Am corectat treaba. Nu stiu ce sa fac. Un bilant, asa cum fac de obicei? Da, a fost urat si frumos. Si foarte frumos catre sfarsitul vacantei. Stiu si eu acum ca am inima, abia ce-am reusit s-o vindec dupa un dus rece si dureros, saraca de ea. Mai stiu si ca in lumea asta esti mereu singur, si numai tu te completezi. Si asta nu-i rau deloc, pentru ca-ti da posibilitatea sa alegi cine anume din jurul tau sa-ti fie apropiat.

Ce planuri mari am avut pentru vacanta asta! Si cum s-au dus toate, pana la ultimul, in vant! Tot ce mi s-a intamplat de fapt a fost o neasteptata intorsatura a soartei, incat mi-era imposibil sa ma astept la ceva. Persoane de la care nu ma asteptam au facut lucruri la care nu ma asteptam. Pana la urma s-a terminat. Nici trist, nici vesel, nici urat. Frumos. Atata tot. Dac-as putea, as retrai vacanta asta, cu toate hibele ei, cu toate zilele de stat in casa si cu toate noptile pe-afara. Cu tot ce trebe.

Deja cad frunze. Incep sa cada tot mai multe, ingalbenite, moarte. Nimic iesit din comun. Doar ca niciodata pana acum nu am vazut treaba asta asa cum am vazut-o acum. Sau mai bine zis cum am simtit-o.Nu mi-am dat seama niciodata ca timpul trece, ca nicio secunda nu se mai intoarce, cel putin nu la fel de acut. Ieri noapte ma uitam la un concert (sau doua sau trei) si-mi dadeam seama de spatiul si timpul dintre mine si ei. Stadionul era atunci plin…acum probabil ca puteai sa-ti auzi pasii in timp ce mergi pe iarba. Cat despre cel de pe scena…a murit acum multi ani, in urma unei supradoze, inecat in propria voma.  Si totusi atunci era asa de viu….

Nu stiu de ce, dar cand imi imaginez viata mea, mereu ma vad intr-o masina sau intr-un tren. Niciodata acasa.

 

 

P.S. Multu’ ca mi-ai amintit ca lucrurile frumoase conteaza mai mult. Stii tu cine esti.





O ultima sfortare…

30 08 2009

A mai trecut o vacanta de vara.  Spun ca a trecut, pentru ca din 1 septembrie incep pregatirile in forta. Plus ca profesorii se intorc la scoala si faptul ca-i tot vezi roind pe-acolo nu-ti prea pica usor la stomac. E senzatia aia caracteristica de „Iar scoala…gaaaaah!”, care o inlocuieste pe cea tip „Unde-i stresu’?? Nu-i stres!”. Si-n aer se simte deja toamna. Chiar daca la amiaza inca simti ca fierbi in propria piele si-ti vine sa o dai jos, seara si dimineata nu-ti prea vine sa iesi cu cracii-n vant ca sa zic asa. Au si inceput sa cada ceva frunze.

De cateva zile mi s-a pus un nod in stomac.. nu de stres, ci de nerabdare. Inca din astea n-am mai patit. Ma mai plictiseam eu pe la sfarstiul vacantei de prea mult bine, dar nici chiar asa. De data asta, sunt CURIOASA sa incep scoala. E si ultimul meu an de liceu…si mi se pare interesant. Ma incearca o oarecare nostalgie cand ma gandesc ce repede a trecut. Si cum stateam eu la o cana de cacao(pe atunci nu beam cafea…inca. Am devenit dependenta in a noua. Si m-a parat profa’ de bio la mama. Dar despre asta intr-un alt post, poate tot in cursul zilei de azi.) inainte sa incep clasa a noua si imi imaginam cum o fi la liceu. Pe scurt, trebuie sa fac o ultima sfortare. Mai am doar 1 (un, mai fratilor! va dati seama ce putin?) an pana cand o sa plec sa o parazitez pe mama de la distanta la facultate. Tre’ sa trag tare. Ma bazez pe voi sa va tineti de capu’ meu sa fac treaba buna. Asa, printre altele.





Ce-si doresc femeile

29 08 2009

Dragi cititori, iubite cititoare (care sper sa ma ierte pentru ce urmeaza sa fac),

 

Azi am sa va impartasesc viziunea mea asupra unuia dintre cele mai bine pazite secrete ale istoriei: ce-si doresc femeile. Si acum suspans, tobe…. adevarul e ca, in opinia mea femeile nu stiu ce-si doresc. De-aia niciodata nimic nu-i bine. Pentru lamuriri suplimentare, uitati-va cat ne ia sa alegem o bluza sau sa ne imbracam, sau sa hotaram ce vrem de la o relatie.

I think I made my point. Thank you very much!





Pentru sufletul meu

25 08 2009

Dupa trezirea dimineata la 7:30 si doua cani zdravene de cafea (asta pana la ora 10:30) plus incheiat contract de scolarizare pentru  scoala de soferi am ajuns la doua concluzii. Unu: daca faci ceva si nu-ti place,  chestia respectiva nu are nicio valoare. Si doi: daca tot amani sa faci ceva pentru sufletul tau, o sa ajuti sa ai regrete si sa nu-ti mai gasesti odihna. Si nu din cauza supradozelor repetate de cofeina. Si nici din cauza ca refuzi in mod constant sa  iti relaxezi complet mintea. Si…ma rog. Din nicio cauza externa.

Ideea din spatele acestui post este ca ieri am avut o conversatie foarte placuta si folositoare cu o buna prietena de a mea, Kris. OK, recunosc, a fost mai putin placuta. Ma simteam ca si cum cineva mi-ar fi sapat o groapa cu lopata in ficat in timp ce  vorbeam, dar a fost inimaginabil de folositoare. Am inteles unele lucruri si am descoperit altele pe care nu numai ca nu-mi imaginam ca le pot simti, dar nu am crezut nicio clipa ca pot avea o influenta atat de mare asupra starii mele psihice, desi stiam de existenta lor. Doar ca aveam o atitudine de tip :”Aia, sa mi se intample mie? Nuuuuu!”.

Mereu am fost o fire mai…artistica, daca pot sa ma exprim asa. Cu toate ca vreau sa ma duc la Automatica si Informatica aplicata. Cel putin voiam. Acum nici ideea de a deveni profesoara nu-mi displace. Deloc. Dar sa revenim. Bun. Si firea mea se manifesta prin activitati ca: desenat tampenii peste tot (a se citi pe caiete, blocuri de desen, banci de la scoala, foi, fituici, coperte de caiet, manuale, usa), scris compuneri care sfarsec publicate pe dev (prea putine) sau uitate, cantat in locuri …neconventionale (trezit ca ma manifest pe strada cu castile in urechi, fredonat in ore, cantat sub dus, facut vocalize in timp ce fac ordine, sau spal vasele) si nu in ultimul rand, zdranganit la chitara bas. Dar in ultima vreme nu am mai facut aproape nimic din toate astea (aproape, totusi am cantat la chitara). Nu am mai scris, nu am mai desenat. Nici nu am mai cantat in baie… Si am crezut ca toate astea nu au o influenta, insa m-am inselat amarnic. Simt c-am pierdut ceva…si voi face tot ce pot sa recuperez acel ceva.

Sper sa tragi o concluzie potrivita daca ai citit. Fa ce-ti vine. Nu te incadra in spusele altora. Daca nu le convine ca aia si ailalta, foarte bine. Sa se spele pe cap cu asta. Vezi-ti de fericirea ta. Nu de a  altora. Fa ceva pentru sufletul tau. Poate e o prostie c-am spus asta, dar chiar am simtit nevoia sa o fac.

 

P.S. Am un tantar imens pe perete, dar mi-e frica sa-l omor. E din ala care nu inteapa. E cat o rosie medie. Zici ca stau pe ghimpi. Si nici nu ajung la el.. poate-l aspir :P!