Dileme cotidiene: Gasirea perechii perfecte de blugi

18 01 2010

Sunt zile si zile. Zile in care te trezesti fericit, cu chef de viata. Zile in care dimpotriva, te rezesti mahmur, simti ca tre’ sa stai intins si sa bei o cafea tare. Parca nu ti-ar strica nici o tigara. Sau doua. Sau ceva muraturi. Mai sunt si zilele alea in care te trezesti si-ti dai seama ca esti, la propriu, in curu’ gol. Adica toti blugii aia multi, adunati de ani de zile in coltu’ ala prafuit al dulapului s-au rupt/labartat, rarit, sau daca esti cu astea, au iesit din moda cum se spune (eu personal nu-i schimb pana nu ii urasc de-a binelea sau devin asa de distrusi incat nu mai pot sa ii port, sau inceteaza sa arate a blugi, asemanandu-se cu un trening).

No, azi e o zi din aia. O zi din aia in care trebuie sa ma plimb in scarba si sa caut o pereche de blugi acceptabili. Si de obicei imi ia o gramada sa gasesc. Desi pretentiile mele nu sunt mari, ele reducandu-se la „simpli, drepti, inchisi la culoare”, nu v-ar veni sa credeti cat mi-e de greu sa gasesc o pereche de pantaloni care sa ma fac sa zic „da, ba, astia is misto, ii vreau.”. Nenorocirea mai face si ca obisnuiesc sa merg cu mama. Care mama ma fenteaza sa probez toate cacaturile. TOATE. Uite cam cum arata un dialog:

M: Da’ nu probezi si astia albastri deschis?

O: Is pana. Mie nu imi plac astia. Doar ti-am zis ce cauti.

M: Si ce daca ii probezi?

O: Apai tu nu ar trebui sa ma ajuti in loc sa ma faci sa ma complic mai rau??!

M: Mi se pare ca ti-ar sta bine. Te rooog.

O: no…bine, hai. Da promite ca e singura pereche.

Deoarece toata plimbarea care se cere facuta si toata polologhia se reduce la gasirea perechii perfecte de pantaloni, am elaborat un ghid pentru cei la fel de indecisi ca mine. Ma rog, ghid e un fel de-a spune. Sunt mai mult sfaturi. Ca de exemplu, e bine sa iei un baiat cu tine. Astia urasc magazinele, deci clar nu pierzi mult timp. Si sunt incapabili sa minta eficient. Oricat ti-ar spune ca iti stau bine, daca ceva nu ii place o sa strambe din nas si tu o sa iti dai seama. Adica nu iesi cu vreun rebut care de fapt ii place prietenei tale si pe care tot ea te-a lasat sa il cumperi, ca sa pari mai urata cand iesiti amandoua in oras. Simplu, nu?





Alta mancare de peste

21 12 2009

Dupa ce numa’ n-am dat capac unei cafele astazi de dimineata si am reusit sa povestesc cu o persoana cu care m-am certat…pot sa zic ca-s fericita.

Sunt unele zile in care chiar nu conteaza daca-i urat afara, daca ploua sau ninge sau e ceata s-o tai cu cutitul. In zilele alea, sunt fericita. Pur si simplu ma trezesc bine dispusa, cu fata spre sfantu’ tavan si cu un zambet aproape tamp atasat de buze. Ma ridic din pat cu usurinta si ma indrept plutind catre filtru, lucru pe care in zilele mele mai rele il realizez cu usurinta cu care o balena esuata se intoarce in apa. A se citi ca si cum as avea un munte legat de picior. In fine. Dupa varsarea dozei necesare de cafea (fara sa dau peste tot pe langa!) in compartimentul corespunzator al filtrului, precum si adaugarea apei ma inrept tot plutind catre calculator. Atunci stiu ca incepe o zi buna.

Da’ cand ma trezesc cu mutra-n perna si cu dureri de cap si mi-e asa de lene de nu ma pot ridica din pat nici sa-mi fac cafeiu’, apai aia e alta mancare de peste.





Mai rele decat baietii?

9 12 2009

Am constatat doua chestii. Prima, cu care o sa termin repede si care nu are legatura cu subiectul – inspiratia vine numa’ si numa’ cand scriu la biroul meu, cu cafeiu’-n fata si cu muzica. Si cea de-a doua, care urmeaza a fi dezbatuta mai pe larg…

Fetele sunt mai rele decat baietii. Da fetelor, suntem mai rele. Ne suparam mai usor si stam suparate mai mult decat ei. Mi-a venit ideea asta mai demult si-am stat si am rumegat-o si am contemplat si m-am tot uitat in jurul meu, sa vad: Sunt eu sarita de pe fix sau chiar asa e? Pentru ca, sincer, putea fi doar un alt cliseu, ca si cel cu „fetele fumeaza cu stanga, iar baietii cu dreapta” (pana la ora actuala nu am vazut nicio fata care sa fumeze cu stanga.  Ma rog. Ideea e ca lucrurile sunt foarte diferite cand discutam despre suparare in cazul fetelor si in cazul baietilor.

Fetele, (incep cu fetele ca si eu sunt fata la urma urmei) sunt ca niste turnuri de carti de joc din punctul asta de vedere. Ne suparam si ne uitam urat la tine daca, din greseala, ne impingi. Sau ne vorbesti intr-un fel care nu ne convine. Usually, „tu” or „fa” will do the trick. Sau sa te puna mama naibii sa ne inchizi o usa-n nas ca scandalu-i gata. Nervii nostri par a fi mereu la fel de intinsi ca suprafata unei tobe. Cel putin. Bine, nivelul de toleranta variaza de la fata la fata. Unele accepta fara probleme un „tu”, pe cand altele sunt gata sa te dea cu capul de toti peretii si sa nu mai vorbesca in vecii vecilor amin cu tine. Mdeah.

De supararea intre fete nici nu mai discut. Daca ne suparam cumva una pe cealalta o sa tinem supararea zile intregi, saptamani intregi, luni intregi, hell, eu n-am vorbit cu o tipa un an si ceva! Si nici nu am de gand. I mean, cum Dumnezeu a putut sa.. lasa. Intelegeti ce vreau sa spun.

Baietii par a fi mult mai putin afectati de chestiile pe care le patesc. Cand se supara unul pe altul, de cele mai multe ori reusesc sa se impace dupa un „du-te ba in pula mea” si vreo doi pumni la maxilar.  Nu zic ca-s insensibili, doar ca-s mult mai putin suparaciosi. Povestea se schimba atunci cand se supara pe noi, fetele. Dar n-am fost niciodata baiat ca sa stiu exact cum e. Si ei sunt al naibii de greu de facut sa vorbeasca despre asta.





Esti optimist?

28 10 2009

Vine o zi in viata fiecaruia dintre noi in care ajungem sa ne indeplinim o dorinta. Pentru unii sunt mai multe astfel de zile, pentru altii numai una. Nu conteaza. Treaba e ca, in urma unei introspectii care trebuie sa recunosc ca mi-a luat ceva timp, mi-am dat seama ca in liceu am reusit sa realizez tot ce mi-am propus. Absolut tot. Am vrut sa arat nustiucum, am reusit. Am vrut sa ma remarc la engleza, am reusit. Am vrut la oli la info, am reusit. Am vrut sa cant la chitara bas, am reusit. Si mi-a mai venit o idee tare faina: daca as fi mai optimista, viata mi-ar parea mult mai neagra cu verde (urasc rozul) si probabil nu mi-as mai face atatea probleme degeaba. Pentru ca da, desi sunt o persoana destul de relaxata, ma mai apuca si pe mine deodata.

Concluzia la care am ajuns a fost ca noi, oamenii in general, suntem incapabili sa fim fericiti numai si numai din cauza naturii noastre lacome si muuult prea adaptabile. O teorie destul de usor de demonstrat daca stau sa ma gandesc putin. Ideea e ca te bucuri de ceva bun numai in momentul in care se intampla, iar apoi ori te obisnuiesti cu el, ori tinzi sa il acoperi, ca sa zic asa, cu ceva care nu e atat de bun. Sau, si mai rau, uiti ca s-a intamplat vreodata. Si astfel, oricat de fericit ai fi in momentul in care se intampla un anume eveniment, poti sa stai linistit, vei trece peste. Q.E.D. Simplu, nu?

In alta ordine de idei (pentru ca acuma-s multe si ingramadite), as vrea ca timpul sa se…nu stiu daca sa se opreasca. Sa se scurga zile si nopti, sa se succeada iarna si vara, dar sa raman la aceasta etapa din viata mea. Cel putin inca vreo cativa ani, din aia sanatosi, bisecti. Si apoi, sa pocnesc din degete si sa treaca iar timpul. De ce? Pentru ca mi-am dat seama ca-mi place, pur si simplu. Da, cu trezitul sa merg la scoala cu tot :).





Pentru sufletul meu

25 08 2009

Dupa trezirea dimineata la 7:30 si doua cani zdravene de cafea (asta pana la ora 10:30) plus incheiat contract de scolarizare pentru  scoala de soferi am ajuns la doua concluzii. Unu: daca faci ceva si nu-ti place,  chestia respectiva nu are nicio valoare. Si doi: daca tot amani sa faci ceva pentru sufletul tau, o sa ajuti sa ai regrete si sa nu-ti mai gasesti odihna. Si nu din cauza supradozelor repetate de cofeina. Si nici din cauza ca refuzi in mod constant sa  iti relaxezi complet mintea. Si…ma rog. Din nicio cauza externa.

Ideea din spatele acestui post este ca ieri am avut o conversatie foarte placuta si folositoare cu o buna prietena de a mea, Kris. OK, recunosc, a fost mai putin placuta. Ma simteam ca si cum cineva mi-ar fi sapat o groapa cu lopata in ficat in timp ce  vorbeam, dar a fost inimaginabil de folositoare. Am inteles unele lucruri si am descoperit altele pe care nu numai ca nu-mi imaginam ca le pot simti, dar nu am crezut nicio clipa ca pot avea o influenta atat de mare asupra starii mele psihice, desi stiam de existenta lor. Doar ca aveam o atitudine de tip :”Aia, sa mi se intample mie? Nuuuuu!”.

Mereu am fost o fire mai…artistica, daca pot sa ma exprim asa. Cu toate ca vreau sa ma duc la Automatica si Informatica aplicata. Cel putin voiam. Acum nici ideea de a deveni profesoara nu-mi displace. Deloc. Dar sa revenim. Bun. Si firea mea se manifesta prin activitati ca: desenat tampenii peste tot (a se citi pe caiete, blocuri de desen, banci de la scoala, foi, fituici, coperte de caiet, manuale, usa), scris compuneri care sfarsec publicate pe dev (prea putine) sau uitate, cantat in locuri …neconventionale (trezit ca ma manifest pe strada cu castile in urechi, fredonat in ore, cantat sub dus, facut vocalize in timp ce fac ordine, sau spal vasele) si nu in ultimul rand, zdranganit la chitara bas. Dar in ultima vreme nu am mai facut aproape nimic din toate astea (aproape, totusi am cantat la chitara). Nu am mai scris, nu am mai desenat. Nici nu am mai cantat in baie… Si am crezut ca toate astea nu au o influenta, insa m-am inselat amarnic. Simt c-am pierdut ceva…si voi face tot ce pot sa recuperez acel ceva.

Sper sa tragi o concluzie potrivita daca ai citit. Fa ce-ti vine. Nu te incadra in spusele altora. Daca nu le convine ca aia si ailalta, foarte bine. Sa se spele pe cap cu asta. Vezi-ti de fericirea ta. Nu de a  altora. Fa ceva pentru sufletul tau. Poate e o prostie c-am spus asta, dar chiar am simtit nevoia sa o fac.

 

P.S. Am un tantar imens pe perete, dar mi-e frica sa-l omor. E din ala care nu inteapa. E cat o rosie medie. Zici ca stau pe ghimpi. Si nici nu ajung la el.. poate-l aspir :P!