Razboi

20 01 2010

In general nu ai de demonstrat nimanui nimic. Singua persoana cu care ar trebui sa fii intr-un razboi continuu avand ca scop dezvoltarea personala, profesionala sau mai stiu eu de care ar trebui sa fii tu insuti.

Cu toate astea, cateodata facem diverse chestii numai pentru a-i da peste nas unei anumite persoane. De multe ori se isca un mic razboi din treaba asta. Ok, in cazul meu se isca unul de fiecare data. Poate ca varsta e de vina. Poate ca nu. Exista, cel putin in cazul meu, momentele alea „de bagat P__a”. Alea-s momentele in care se isca razboaiele sus-mentionate. Fa-ma iresponsabila, inutila sau jgneste-ma intr-un fel, oricare. Te provoc. Fiind o fire impulsiva, o sa ma enervez imediat. Insa, in loc sa iti demonstrez ca nu e asa facand ceva bun, dand dovada de o responsabilitate iesita din comun sau neraspunzand provocarii tale, o sa fac exact contrariul. Creierul intra rapid in modul „daaaaaa? ma faci <insert negative feature here>?! No, iti arat eu ce e aia!”.

Ar putea constitui o buna metoda de manipulare psihologia asta inversa, nu? Adu-ti cum  stateai in generala impreuna cu colegii in jurul alora doi care se certau si se injurau cum nu vezi nici in filmele cu afro-americani si strigati cu totii la ei „Nu cred ca va bateti!”. Tii minte ca de fiecare data sfarseau prin a se bumbaci unul pe celalalt in lege. Un fel de „iti arat eu ce e aia bataie”. Bun, despre asta e razboiul. Ca sa ma exprim ca la ora de romana, e mai mult un fel de conflict interior, menit sa iti atraga tie insuti atentia ca poti sa faci orice vrei, insa poate lua proportii uriase si rabufni urat de tot. Mai ales daca esti amator de scandal. Daca urasti scandalul, razboiul intre tine si lume se rezuma la un „nu mai vorbesc cu tampitul ala in vecii vecilor amin” plus, eventual, o injuratura sau asa ceva. In cazul in care esti un om de conditie medie din punctul asta de vedere, foarte probabil vei proceda cum am descris mai sus. Daca nu, felicitari, ai maturitatea necesara sa treci peste chestiile asta. Si asta e foarte bine :)!

Anunțuri




Dileme cotidiene: Gasirea perechii perfecte de blugi

18 01 2010

Sunt zile si zile. Zile in care te trezesti fericit, cu chef de viata. Zile in care dimpotriva, te rezesti mahmur, simti ca tre’ sa stai intins si sa bei o cafea tare. Parca nu ti-ar strica nici o tigara. Sau doua. Sau ceva muraturi. Mai sunt si zilele alea in care te trezesti si-ti dai seama ca esti, la propriu, in curu’ gol. Adica toti blugii aia multi, adunati de ani de zile in coltu’ ala prafuit al dulapului s-au rupt/labartat, rarit, sau daca esti cu astea, au iesit din moda cum se spune (eu personal nu-i schimb pana nu ii urasc de-a binelea sau devin asa de distrusi incat nu mai pot sa ii port, sau inceteaza sa arate a blugi, asemanandu-se cu un trening).

No, azi e o zi din aia. O zi din aia in care trebuie sa ma plimb in scarba si sa caut o pereche de blugi acceptabili. Si de obicei imi ia o gramada sa gasesc. Desi pretentiile mele nu sunt mari, ele reducandu-se la „simpli, drepti, inchisi la culoare”, nu v-ar veni sa credeti cat mi-e de greu sa gasesc o pereche de pantaloni care sa ma fac sa zic „da, ba, astia is misto, ii vreau.”. Nenorocirea mai face si ca obisnuiesc sa merg cu mama. Care mama ma fenteaza sa probez toate cacaturile. TOATE. Uite cam cum arata un dialog:

M: Da’ nu probezi si astia albastri deschis?

O: Is pana. Mie nu imi plac astia. Doar ti-am zis ce cauti.

M: Si ce daca ii probezi?

O: Apai tu nu ar trebui sa ma ajuti in loc sa ma faci sa ma complic mai rau??!

M: Mi se pare ca ti-ar sta bine. Te rooog.

O: no…bine, hai. Da promite ca e singura pereche.

Deoarece toata plimbarea care se cere facuta si toata polologhia se reduce la gasirea perechii perfecte de pantaloni, am elaborat un ghid pentru cei la fel de indecisi ca mine. Ma rog, ghid e un fel de-a spune. Sunt mai mult sfaturi. Ca de exemplu, e bine sa iei un baiat cu tine. Astia urasc magazinele, deci clar nu pierzi mult timp. Si sunt incapabili sa minta eficient. Oricat ti-ar spune ca iti stau bine, daca ceva nu ii place o sa strambe din nas si tu o sa iti dai seama. Adica nu iesi cu vreun rebut care de fapt ii place prietenei tale si pe care tot ea te-a lasat sa il cumperi, ca sa pari mai urata cand iesiti amandoua in oras. Simplu, nu?





Doctor Love?

16 01 2010

Am remarcat ca lumea care are probleme in dragoste (sau ma rog, dileme) si ma cunoastea vine la mine sa ma intrebe ce si cum. Vin, se aseaza vis-a-vis de mine la masa, se uita la mine si da-i inainte cu dilema sau ce-o fi. Si stau oamenii astia si-mi povestesc ce au pe suflet si eu mai scot din cand in cand cate un „Ihi. ‘Tzeleg.”. Nu ma plictiseste sa ascult in general, pana acum o singura persoana a abuzat de urechile mele. Si acum m-as ascunde si-n gaura de sarpe, numai sa nu imi mai spuna nimic.

No, acum adevarul e ca atunci cand a inceput toata treaba asta habar nu aveam ce sfaturi sa dau sau cum sa reactionez. Odata o prietena imi povestea despre o „drama” de-a ei in dragoste (ok, tipa e oricum cam drama queen). Mi s-a parut foarte amuzant la momentul respectiv. Si ca o nesimtita, in loc sa ma dovedesc empatica, sa incerc sa o consolez, am inceput sa rad. Tare. Din toti plamanii. Si ce-i mai rau, vreo zece minute bune nu m-am mai oprit. E adevarat, sunt mai aeriana din fire, dar chestia pe care mi-o povestea zana din fata mea intrecea toate standardele de supiditate pe care le-am intalnit in toti cei 15 ani si jumatate de viata pe care-i aucmulasem pana atunci. De-atunci am vazut si mai rele, dar m-am invatat minte. Oricum, dupa ce m-am oprit din ras, cu greu, ce-i drept, i-am zis ca face o tampenie cat casa si ca ar fi mai bine sa renunte. S-a imbufnat, bineinteles. Era in ceea ce numeste mama „saptamana oarba”. Stii, perioada aia in care noi, fetele, credem ca baiatul care ne place e peeeeerfect, oricat de luzar ar fi de fapt. Doamnezmultam, am reusit sa evit treaba aia pana acum. Oricum, asa a inceput totul. Cu un „Oana, ai avut dreptate.”. De-atunci, au inceput sa vina mai multe prietene la mine. Tot mai multe.  In timp am inceput sa imi dau seama ce fac, cum sa reactionez si cum sa-mi dau seama care e faza. Singura persoana pe care mi-e tare greu sa o sfatuiesc sunt eu insami.

Wild heart, ce sa fac…:)





Viata pe tocuri si alte placeri vinovate.

11 01 2010

Mereu am avut o oarecare slabiciune pentru pantofi, mostenita de la mama mea. Imi plac. Mi-ar placea sa ii si pot purta, dar n-am norocul. Poate pur si simplu nu sunt genul. Poate si cand va trebui sa merg la un birou si sa ma imbrac bussiness o sa port tot bocanci/adidasi/tenisi cu sireturi de culori diferite. Dac-o fi sa fie bussiness, o sa le port unul alb si unul negru. In fine.

Ideea e ca mai am cate o zi, in care zici ca mor daca nu port tocuri. Nu-i nimic. Mai am si o fixatie fina cu fustele, deci nu ar fi o problema. Cand mi se pune pata pe purtat fuste, nu ma mai scoti din ele. Problema cu tocurile este ca iau decizia sa le port taman in cele mai nepotrivite zile. Ca de exemplu, imediat dupa ce a nins, sau in ziua in care am vaga impresie ca va ploua. Rar mi se intampla sa fiu pe tocuri si sa nu ma prinda ploaia. Sau sa nu fiu nevoita sa merg distante enorme, pe jos. Cu durerea nu e problema, cedez destul de greu, iar demnitatea mea ma obliga sa merg cu spatele drept si pasi egali, drepti, chiar si atunci cand e nasol.

O alta mica placere vinovata de-a mea sunt plimbarile noaptea pe luna plina. Nu-i prea safe, dar daca o fi sa patesc ceva, pot la fel de bine sa o patesc in plina zi. In plus, pentru mine nimic nu se compara cu luna plina. Nimic.  Bine, poate dansurile lente sau sau vinul rosu. Dar de astea e bine sa nu abuzezi. La fel si cu lumina rosiatica, simti ca o iei razna cand revii la lumina normala. Hmm…sa ma mai gandesc. Alergatul pana cazi lat? te dezbini cu totul dupa, dar te simti al naibii de liber.





De Anu’ Nou (post pentru persoane peste 18 ani)

1 01 2010

Asta intra direct la „sac de box” si „simtzire curata”.

De Anul Nou, va urez tuturor care va imbufnati din cacaturi si faceti pe sensibilii din ORICE, care va suparati pe oameni din motive din care nu aveti dreptul, care gasiti o satisfactie amara in a face pe victima si care vorbiti pe la spate si alte de-astea, MULTA MULTA MULTA MUIE. Si sa cadeti cu curu’ pe-o coada de matura. Da’ sanatoasa.

Si celorlalti oameni, in special familiei si amicilor, le doresc numa’ sanatate si fericire. Si impliniri. Si sa se termine criza. Si cat mai multe vacante pe unde vreti voi, si sa intrati la facultate si liceu acolo unde va doriti, bafta la examene si numai de bine! Va pup pe toti, asa de Anul Nou.





Mileu’ de pe geaca

29 12 2009

Bai, sunt la moda mileurile purtate peste geaca?

Eu am tot vazut si nu stiu! Ca vreau sa fiu si eu trendy-flendy, ce Dumnezeu!

p.S. Ma simt nemaipomenit!





Santajul sentimental

23 12 2009

… de Susan Forward si Dona Frazier. De la editura 3(TReI). I-am cerut-o imprumut unchiului meu. Nu credeam sa mi-o imprumute, dar a facu-o, desi de obicei e atasat de cartile lui. Carte de psihologie practica.Interesant, nu? cred c-am mai scris despre faptul ca astfel de carti sunt la moda. Mie personal mi-a placut titlul. A, si mai e ceva. Prepare, asta va suna misogin. Bai, deci m-am indoit de ras cand am vazut ca-i scrisa de doua femei. Ok, recunosc, la inceput nu mi s-a parut ceva special. Dar apoi am citit-o ( nu stiu cum am reusit, dar am citit-o din scoarta in scoarta) si am constatat ca marea majoritate a cazurilor prezentate aveau ca „atacatori sentimentali” barbatii. Bun. Acum sa tragem linie, sa adunam datele si sa ridicam la patrat. Da? Asa. Si acum sa tragem o concluzie. Cam cat de frustrat tre’ sa fii ca sa scrii o asemenea carte? Pentru ca sincer nu cred ca e o idee care-ti vine in timp ce esti la o cafea cu „pisi” ta cu care iti place sa mergi la „magazinul ala dragut  cu posete, de pe colt”, ca sa vedeti ce i-a mai copt mintea lui Vuitton.

Sincer, cartea m-a amuzat si de-aia scriu despre ea. A, si ca sa va povestesc ce-am invatat, normal. Cica santajistii actioneaza inconstient. Adica iti fac rau si nici macar nu isi dau seama. Si partea cea mai tare, creme de la creme, a fost ca erau enumerate niste replici prin care poti sa recunosti un santajist. Permiteti-mi sa exemplific:

„esti atat de egoist/a!”

„credeam ca esti diferit de ceilalti/celelalte!”

„credeam ca ma iubesti!”

„n-am sa mai vorbesc niciodata cu tine!”

„ai sa ma imbolnavesti!”

Ok. Concluzia pe care am tras-o citind aceste replici a fost ca toti suntem santajisti. Mi-e greu sa cred asa ceva. Mai ales ca sunt absolut convinsa ca fiecare dintre noi am folosit aceste replici macar odata. Macar intr-o cearta. Si uite asa am ajuns sa fiu convinsa ca minunatele carti de psihologie practica nu-s bune de nimic.

Destepti aia care le scriu stiind ca exista oameni suficient de prosti incat sa se increada in asa ceva.