Aiureli

22 02 2009

Imi place sa desenez… cum am mai spus, odata ce ma apuc, nu incetez pana cand nu termin de piscalit tot ce am in fata. Chestia e ca desenez alb-negru. Cand am organizat balul, tipul care ne-a ajutat cu caricaturile a spus ca cine nu deseneaza cu culori, nu pune suflet. Bullcrap. Pos sa-l contrazic. Pot vedea culori minunate, pot concepe apusuri minunate, ninsori dese, trandafiri sangerii… pot sa le colorez pe toate, dar tu, care nu stii cat suflet am pus, o sa le vezi tot alb-negru, pe cand eu, o sa le vad colorate chiar daca nu le-am colorat. Da, vad culorile. Dar le vad cu sufletul. Mi-a venit in minte chestia asta azi, in timp ce ma uitam, fara pic de nostalgie la filmarea balului si am vazut caricaturile alea.

A, da. Azi mi s-a facut o pofta nebuna sa ma plimb prin padure si sa ma tolanesc pe frunze si prin iarba. Tare, nu? Toata vara stau cu curu-n casa si acum mi se face pofta de padure. Foarte frumos. Asta ca sa ma invat minte sa profit de ce mi se ofera pe moment. Nu stiu de ce, simteam nevoia sa fiu aproape de natura si sa fac unele chestii pe care nu le-am facut de cand eram mica, asa cum ar fi sa culeg mure si sa le insir pe un fir de pai. Coliere gustoase…

A, da. Si ma fac vinovata ca n-am mai scris pentru ca am jucat WoW. Am un Rogue. Sunt mandra de ea!:D

Anunțuri




Traim in Romania. Asta ne ocupa tot timpul si ne mananca toti banii.

17 02 2009

Mircea Badea, un om mic dar nu foarte mic, insa nici foarte mare a spus odata urmatoarea chestie, foarte desteapta dealtfel :”traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul”. Ei bine, domnule Badea, nu numai ca ne ocupa tot timpul, dar tin sa adaug ca ne mananca si banii. Am avut azi deosebita onoare sa experimentez pe pielea cuiva foarte apropiat nesimtirea si indolenta anagatilor de la Numere Clienti. Persoana respectiva sunase si statea acolo si se iradia la telefon. Au trecut doua minute, trei…apoi cinci. Operator, ioc, informatii ioc. Nervi, balamuc. Cineva a spus ca sunt tare ocupati, ca au multe apeluri. Eu refuz sa cred ca acolo sunt mai putin operatori decat linii telefonice si ca astia sunt incapabili sa raspunda din cauza suprasolicitarii. Dimpotriva, tind sa cred ca sunt mai multe tipe care stau acolo si-si pilesc unghiile si vorbesc despre ce-au mai patit ieri in timp ce stateau la coafor, sub casca si ce-au mai auzit prin peretii subtiri de bloc comunist in timp ce-si abureau porii la oala de pe aragaz.

Bun, acum ca mi-am varsat amarul, sa trecem la lucruri mai importante. In ultimele zile, a nins destul de mult, si s-a depus un strat alb si gros, cam ca o plapuma, peste tot (exceptand drumurile pe care a fost aruncat un amestec de sare cu nisip pe care e foarte neplacut sa calci). Ceea ce schimba lucrurile. Stiti aerul poluat, plin de praf, cu miros de gaze de esapament, ala pe care esti nevoit sa-l respiri de fiecare data cand te indrepti spre scoala?  Da, ala. Ala care te face sa-ti pui fularul pe gura. Mno. Zapada e, din punctul asta de vedere, remediul perfect. Dimineata e un aer curat, de-ti vine sa crezi ca esti la munte. Si noptile sunt luminoase, cerul capata o nuanta movalie. Parca-i o poveste. Uite de-aia imi place mie iarna. A, si ca nu sunt nevoita sa vad fustele pana la (nu pana sub) fund pe care le poarta toate pitzipoancele vara. 

Cat despre semestrul doi, de-abia a inceput. Intotdeauna cand incepe un semestru am o senzatie pe care imi place sa o numesc „sindromul foii albe”. E sentimentul ala ca, intr-un fel, o iei de a inceput si poti sa indrepti diverse chestii de care poate n-ai fost multumit(a). Cu toate astea, stiu sigur ca foaia aia o sa devina (sper) neagra (nu rosie!!) pana la sfarsitul semestrului, si stiu ce ma paste. God help.





Masca din oglinda

13 02 2009

Dupa zdruncinarea repetata a creierului din dotare in cautare de idei si conceptii noi am realizat ca trec printr-o pana de inspiratie. Nici n-am mai desenat prea mult in ultima vreme. Dupa cum poate ati vazut nici macar n-am mai prea scris.

Oricum, voiam sa vorbesc despre poze. Am avut nemaipomenita onoare de a-mi face poze pentru certificatul care atestat ca am terminat 10 clase si prin urmare aia de la Drumuri si Poduri ma pot primi linistiti ca maturator, fara sa le fie teama ca nu-s in legalitate. Dar sa trecem peste asta. Cum spuneam, m-am dus sa imi fac pozele alea. Si eu n-am obiceiul sa ma machiez si sa ma coafez pana cand nu ma mai recunosc. M-am dus si le-am facut. Dar in vitrina, am vazut pozele altor fete, poze atat de modificate in photoshop, incat pareau ireale. Ten perfect mat, nici urma de cosuri. Desi eu, care le stiu din  vedere, stiu prea bine ca nu e asa.  Indienii americani se temeau ca daca-i pozezi le furi sufletul. Ei bine, nimeni nu le poate fura sufletul fetelor astora. Pentru ca nu-s ele in poze, e o masca, o iluzie. Mie nu-mi place sa-mi fac poze. Imi place sa fac, dar nu imi place sa IMI fac. Nu sunt fotogenica, si sunt foarte constienta de asta. Mereu voi fi mai draguta in realitate decat in poze si rar am o poza in despre care sa zic ca ma face sa par mai frumoasa sau mai nustiucum. Asta e, nu consider ca e un dezavantaj. Pentru ca intotdeauna o sa ai o surpriza placuta daca m-ai vazut doar in poza pana acum. 🙂





Am fost fugarita de tigani

11 02 2009

Cum spuneam. Am fost fugarita de doi tigani nenorociti luni prin Baragan, minunatul taram al viselor sfaramate. Erau baieti si erau destul de mari. Si erau doi. Si eu eram fata si is destul de mica. Si si numa una. Deci intelegeti de ce ma fugareau. Si ploua de numa si cizmele mele erau grele din cauza apei care intrase in ele in drum spre casa. De-abia le trageam dupa mine. Bineinteles, aveam cum sa ma apar. Briceagul pe care mi l-a dat taica-meu era la mine, ca intotdeauna. Mereu mi-am imaginat ca daca o sa fie cazul o sa-l scot si o sa trag un urlet razboinic, satanist, dar mai ales de om posedat si razbunator,  intru pastrarea integritatii corporale proprii si vatamarea potentialului violator/hot/sadic/boschetar/tigan/atacator/bataus/drogat/fetishist/zoofil descoperit in actiune/agorafob/psihopat. Da’ de unde. Cand i-am vazut alergand spre mine mi s-au muiat genunchii si am crezut ca pic naibii jos. In concluzie am luat-o la fuga si briceagul a ramas la locul lui, acolo unde zace pana in ziua de azi. Deci e clar. Ori imi iau pistol sau prastie sau imi fac un arc capabil sau invat sa arunc cu cutite, ori continui sa ma antrenez ca sa pot sa alerg mai bine si mai mult decat tiganii antrenati sa alerge cu obiectele pe care le fura de furia pagubitului care-i urmareste cu ciomagu’. Si ca sa stiti, nu m-am oprit pana nu am ajuns in fata usii de acasa. Si n-am mai deschis in veci usa aia de la bloc asa de repede.  Si mi-am gasit cheia din prima. Si nu am racit, desi eram uda ciuciulete. De obicei astea se tin lant, asa ca ma astept oricand sa mai patesc ceva. Zilele astea. Pray for me!





Sportul nostru cel de toate zilele

8 02 2009

Uite c-am ajuns sa vorbim si despre sport.

Ieri am iesit sa alerg. Imi face bine sa alerg si creierul meu produce o gramada de serotonina in timp ce o fac, deci va dati seama ce bine ma simt dupa. Oricum, fiind iarna, nu puteam merge pe camp, asa cum fac vara, si am decis sa fac chestia asta pe drumul spre centru si piata, chiar daca e public. Am zis ca ce mare branza, nu conteaza, nu se uita nimeni, au mai vazut oameni alergand(Trebuie sa mentionez ca alergatul de anu’ asta nu a inceput ieri, dar mi-a luat ceva timp sa trag concluzii). Bun, deci imi iau ceva haine mai lejere si da-i. Stiti cand am zis ca lumea nu se uita? N-am zis-o pe bune. Se uita ca si cum ar fi ceva in neregula cu tine. Si am zis si ca au mai vazut oameni alergand? Asta e drept. Dar nu asa cum alerg eu sau oricine altcieva care alearga in acelasi stil si cu acelasi scop. Am stat eu si m-am gandit ce-i atat de ciudat? Am ceva pe fata? Mi-a mai crescut un cap? Alerg in maini si nu-mi dau seama? Si uite cu ce am venit: Le e ori rusine sa alerge in public si cand vad pe cineva se gandesc..”whoa..!”, sau li se pare ciudat paftul ca cineva alearga pe acolo. Cred ca a doua varianta. Oricum, reactia nu e noua pentru mine. Asa patesc si cu sala. Daca spun cuiva ca ma duc la sala face ochii mari si se uita ciudat la mine. Ce frumos. Mno, si acuma sa discutam concluziile.

Adevarul e ca in Romania nu se prea face sport. Pana si fetele de liceu si generala isi scot scutiri ca sa scape de corvoada asta. Corvoada pentru ele. Noi nu facem sport, noi mancam mici si bem bere. La sala merge lumea doar inainte se sezonul de bikini. Preferam sa stam pe canapea la o telenovela sau la o cafea decat sa mergem sa tragem putin de noi. Am vazut oameni care merg cu masina la magazinul din colt, dupa paine. E bine asa? O sa fim batrani si grasi si cu arterele blocate. O sa murim si noi pe coridoarele spitalului, ca nu o sa aiba cine sa ne trateze.

Inchei pledoaria. Concluziile le trageti singuri.