…Sau de ce nu imi plac duminicile.
Eu ador sambata. Si vinerea. Mai ales vinerea. Vin de la scoala, ghiozdanul dupa usa si pa! Nu-l mai misc de acolo pana duminica. Vinerea seara e chef, ca no, o data pe saptamana e vineri, sambata la fel, si apoi vine duminica. O zi cu o dimineata din aia in care te trezesti mahmur si fara chef, in care plamanii urla dupa o tigara, si n-ai, ca le-ai fumat toate ieri, in timp ce radeai ca tampitu’ cu prietenii si beai o bere/un suc/ o cafea. Colac peste pupaza, tre sa te apuci si de teme, ca maine-i luni si nu poti sa te duci cu mainile-n buzunar. Cel putin daca esti eu sau frate-meu. Pe scurt, cand imi imaginez duminica, imi vine in minte un zid imens, greu catre imposibil de escaladat, si care se mai si darama la prima miscare gresita, ca sa trebuiasca sa-l si construiesti inainte sa te apuci sa te cateri din nou. Drame de duminica, asa imi place sa numesc sentimentele astea.
Dar ar mai fi ceva legat de duminica… ceva ce sigur o sa para ciudat. Mama e acasa toata ziua. Dupa ce in timpul saptamanii ne incrucisam drumurile numai pentru cateva ore pe zi, mi se pare super ciudat sa stau cu ea o zi intreaga, daramite sa-mi fac temele cu ea prin preajma. Asta e ceva ce nu mai fac din clasa a…treia. Oricum…nu cred ca o sa ma mai pot obisnui cu treaba asta vreodata.
