Scru Scul.

Screw school, cum vreti sa o luati. Oricum, s-a intamplat inevitabilul, desi m-am straduit peste puterile mele sa nu se intample. Nu mai am niciun interes sa-mi plimb fizicu’ la scoala dimineata. M-as duce la mate info si poate fizica si bio. Atat. In rest e pierdere de vreme. Ma intorc acasa cu prea putine lucruri noi, parte din cauza neatentiei si somnolentei mele perpetue, parte din cauza imposibilitatii profilor de a capta asa cum scrie la carte atentia unor elevi. N-am sa zic ca scoala e inutila, ca nu iti foloseste la nimic. Mi se pare doar prea generala.

Poate e doar din cauza ca nu am chef sa ma intorc la scoala maine nici picata cu ceara.

Legati de trecut

Oamenii tind sa aiba o memorie afectiva de invidiat. Poate nu-si amintesc numele celorlalti totdeauna, sau numarul de telefon, sau ID-urile de messenger, sau adresele de acasa in caz ca-si scriu scrisori. Dar loveste intr-un fel sau altul intr-unul sau fa-i ceva ce sa-l atinga pe plan sentimental si o sa-ti poarte amintirea in suflet, cu multa caldura sau multa racoare, dupa caz, in vecii vecilor amin. Nasol, nu?

Poate de-aia ne e greu sa credem un om atunci cand vine la noi si spune “m-am schimbat..” sau “nu o sa iti mai fac asta niciodata.”. Pe scurt, suntem legati de trecut. Nu spun ca toti. Marea majoritate. Suntem limitati de memoria noastra afectiva, de chestia aia care iti spune “Vezi ca ai suferit/ti-a placut/ai simtit ca mori de fericire ultima data cand <insert crap here>”. E ca si cum ai lovi un caine si acesta ar refuza sa mai iasa din cotet. Pana si eu ma zvarcolesc de parca as fi in fundul iadului, intr-un cazan atunci cand cineva vine si imi spune “m-am schimbat. acum nu mai am nimic cu tine si vreau ca si tu sa te comporti la fel” dupa care zambeste tamp, fara urma de ranchiuna in ochi. Si asta dintr-un singur motiv, si anume ca adevarul e ca nu ne schimbam fundamental (alerta rationament simplu!) si asta doar pentru ca ne privim viata prin prisma lucrurilor pe care le-am patit, le-am trait, le-am vazut. Si daca faptele astea nu ar fi consumate, deci imposibil de schimbat, nu as folosi timpul trecut. Intelegeti ce vreau sa spun. Nu schimbi trecutul, nu iti poti sterge memoria afectiva. Nu stergi memoria afectiva, nu iti poti schimba chiar radical viziunea. Easy.

De-aia cred ca suntem legati de trecut.

Vacanta!!!!!

Din moment ce am vacanta de la scoala, o sa iau o pauza. Promit sa nu fiu constanta in postari .

Ah, ce-mi place s-o tin cu doua posturi pe zi!

Asa se intampla cand incerc sa imi golesc de idei capul. Nu reusesc niciodata. (Note to self: O sa se goleasca atunci cand o sa incetezi sa gandesti.) Bun. Azi ma plimbam la -n grade pe-afara. Era soare si frumos si mergeam intr-un ritm destul de alert. Ma grabeam sa ajung inapoi acasa, imi era frig. Dupa bunul meu obicei, aveam castile in urechi si atentia mea semidistributiva era indreptata spre cu totul altceva decat locurile prin care paseam.

Bun. Si mergeam eu mecanic inainte, cand de-odata mi-au disparut din campul vizual si blocuri, si drum, si tot, si a ramas un petec de cer albastru. Bineinteles c-am alunecat si-am dat cu capul de asfalt. E a doua oara saptamana asta (Prima oara ma grabeam sa ajung la scoala si am uitat ca am un derdelus in fata blocului, chiar cum iesi din scara. M-am imprastiat urgent cu ghiozdan cu tot. De data asta, am cazut pe burta. No, aduna-te si du-te.). Zacand acolo pe trotuar si blestemand momentul in care am ales sa imi iau cizme mi-am dat seama ca mi-e dor sa alerg. Ciudat, stiu. Dar. Exista un motiv pentru asta. Cand alergam pana cadeam lata, ca aveam timp si spatiu si era asa, mai caldut, eram obisnuita sa ma impiedic si sa ma intind fortat pe dig. Deci acum n-ar fi fost o problema sa ma ridic. Dar sportu-n casa te inmoaie. Ceea ce inseamna ca impactul mi s-a parut mult mai puternic decat a fost de fapt.

Vreau sa vina primavara…

De ce am blog?

Ma intrebam acum cateva zile de ce dumnezeu mai am blog. Trafic impresionant nu am, bani nu fac din chestia asta. Ba dimpotriva. Mai tre’ sa si platesc abonamentul ca sa pot sa scriu. Nu se cade sa te rogi de oameni sa te lase sa scrii. Cat despre subiecte, am o viata destul de comuna, de elev de-a douaspea. Suisurile si coborasurile din viata mea sunt mai mult o notiune relativa, in sensul ca un om cu familie, serviciu si copii s-ar fi amuzat cel mai probabil si-ar fi tras un zambet de tip “been there, done that.” Dar apoi mi-a venit ideea ca nimeni nu obliga pe nimeni sa citeasca nimic. Nu vrei, nu citesti.

Cred ca adevaratul motiv pentru care am blog este convingerea mea ca o viata nu are nevoie de un protagonist celebru ca sa merite traita si povestita. Desi nu prea poti cunoaste un om dintr-un blog..

Vreau weekend prelungit.

Sincer, mi se pare o stupizenie faptul ca din sapte zile ale saptamanii numai doua sunt libere. Din care una reprezinta pentru multi “zi de curatenie”. Si asta se bazeaza pe ce? Pe faptul ca o presupusa entitate superioara a creat pamantul intr-o saptamana, iar in ziua a saptea s-a odihnit. Ei bine, as putea sa pariez ca s-a odihnit mai mult, dar dup-aia a vrut sa para mai badass si a zis ca el numai o zi s-a odihnit.

Acum vorbind serios, sistemul cu doua zile libere la sfarsitul saptamanii imi lasa o puternica impresie de dezechilibru. Nu stiu altora, dar mi s-ar parea mult mai ok si mult mai normal sa avem ceva in genul doua zile lucratoare, doua libere si tot asa. Am citit si eu despre treaba aia cu amanatul recompensei (lol era sa scriu amantul recompensei) si cu toate ca sunt oarecum de acord cu teoria asta, nu cred ca trebuie chiar sa o dam in sictir pana ajunge recompensa la noi. Si nu, Arbeit nein Macht Frei (sper ca am scris bine). Ca nu suntem in vreun lagar. “Arbeit” te oboseste si incepand de miercuri te rogi de toti dumnezeii sa fie weekend. Uite si dovada a ceea ce-am spus despre doua zile libere si doua lucratoare. Inteleg ca nu te poti pune de-a curmezisul unei lumi intregi, sa ma bat eu cu pumnu-n piept ca stiu mai bine, sa spun ca gata, de azi schimbam tot, aplicam sistemul meu cu 2-2. Dar pot macar sa imi imaginez cum ar fi. Bucuria este gratis . Ma rog, aproape.

P.S. Terminati naibii cu statusurile voastre emo. Chiar nu aveti de ce fi tristi.

Post de urgenta: Rebranding

Am hotarat ca am nevoie de un rebranding. Si o sa ma ocup serios de asta in urmatoarele saptamani. Nimic radical, bineinteles, doar cateva chestii ncesare. O sa fie greu, o sa imi vina sa imi bag tot, o sa …

…refac tot ce s-a stricat. Puii mei, pot mai mult decat atat. Mult mai mult!!

Razboi

In general nu ai de demonstrat nimanui nimic. Singua persoana cu care ar trebui sa fii intr-un razboi continuu avand ca scop dezvoltarea personala, profesionala sau mai stiu eu de care ar trebui sa fii tu insuti.

Cu toate astea, cateodata facem diverse chestii numai pentru a-i da peste nas unei anumite persoane. De multe ori se isca un mic razboi din treaba asta. Ok, in cazul meu se isca unul de fiecare data. Poate ca varsta e de vina. Poate ca nu. Exista, cel putin in cazul meu, momentele alea “de bagat P__a”. Alea-s momentele in care se isca razboaiele sus-mentionate. Fa-ma iresponsabila, inutila sau jgneste-ma intr-un fel, oricare. Te provoc. Fiind o fire impulsiva, o sa ma enervez imediat. Insa, in loc sa iti demonstrez ca nu e asa facand ceva bun, dand dovada de o responsabilitate iesita din comun sau neraspunzand provocarii tale, o sa fac exact contrariul. Creierul intra rapid in modul “daaaaaa? ma faci <insert negative feature here>?! No, iti arat eu ce e aia!”.

Ar putea constitui o buna metoda de manipulare psihologia asta inversa, nu? Adu-ti cum  stateai in generala impreuna cu colegii in jurul alora doi care se certau si se injurau cum nu vezi nici in filmele cu afro-americani si strigati cu totii la ei “Nu cred ca va bateti!”. Tii minte ca de fiecare data sfarseau prin a se bumbaci unul pe celalalt in lege. Un fel de “iti arat eu ce e aia bataie”. Bun, despre asta e razboiul. Ca sa ma exprim ca la ora de romana, e mai mult un fel de conflict interior, menit sa iti atraga tie insuti atentia ca poti sa faci orice vrei, insa poate lua proportii uriase si rabufni urat de tot. Mai ales daca esti amator de scandal. Daca urasti scandalul, razboiul intre tine si lume se rezuma la un “nu mai vorbesc cu tampitul ala in vecii vecilor amin” plus, eventual, o injuratura sau asa ceva. In cazul in care esti un om de conditie medie din punctul asta de vedere, foarte probabil vei proceda cum am descris mai sus. Daca nu, felicitari, ai maturitatea necesara sa treci peste chestiile asta. Si asta e foarte bine !

Dileme cotidiene: Gasirea perechii perfecte de blugi

Sunt zile si zile. Zile in care te trezesti fericit, cu chef de viata. Zile in care dimpotriva, te rezesti mahmur, simti ca tre’ sa stai intins si sa bei o cafea tare. Parca nu ti-ar strica nici o tigara. Sau doua. Sau ceva muraturi. Mai sunt si zilele alea in care te trezesti si-ti dai seama ca esti, la propriu, in curu’ gol. Adica toti blugii aia multi, adunati de ani de zile in coltu’ ala prafuit al dulapului s-au rupt/labartat, rarit, sau daca esti cu astea, au iesit din moda cum se spune (eu personal nu-i schimb pana nu ii urasc de-a binelea sau devin asa de distrusi incat nu mai pot sa ii port, sau inceteaza sa arate a blugi, asemanandu-se cu un trening).

No, azi e o zi din aia. O zi din aia in care trebuie sa ma plimb in scarba si sa caut o pereche de blugi acceptabili. Si de obicei imi ia o gramada sa gasesc. Desi pretentiile mele nu sunt mari, ele reducandu-se la “simpli, drepti, inchisi la culoare”, nu v-ar veni sa credeti cat mi-e de greu sa gasesc o pereche de pantaloni care sa ma fac sa zic “da, ba, astia is misto, ii vreau.”. Nenorocirea mai face si ca obisnuiesc sa merg cu mama. Care mama ma fenteaza sa probez toate cacaturile. TOATE. Uite cam cum arata un dialog:

M: Da’ nu probezi si astia albastri deschis?

O: Is pana. Mie nu imi plac astia. Doar ti-am zis ce cauti.

M: Si ce daca ii probezi?

O: Apai tu nu ar trebui sa ma ajuti in loc sa ma faci sa ma complic mai rau??!

M: Mi se pare ca ti-ar sta bine. Te rooog.

O: no…bine, hai. Da promite ca e singura pereche.

Deoarece toata plimbarea care se cere facuta si toata polologhia se reduce la gasirea perechii perfecte de pantaloni, am elaborat un ghid pentru cei la fel de indecisi ca mine. Ma rog, ghid e un fel de-a spune. Sunt mai mult sfaturi. Ca de exemplu, e bine sa iei un baiat cu tine. Astia urasc magazinele, deci clar nu pierzi mult timp. Si sunt incapabili sa minta eficient. Oricat ti-ar spune ca iti stau bine, daca ceva nu ii place o sa strambe din nas si tu o sa iti dai seama. Adica nu iesi cu vreun rebut care de fapt ii place prietenei tale si pe care tot ea te-a lasat sa il cumperi, ca sa pari mai urata cand iesiti amandoua in oras. Simplu, nu?

Doctor Love?

Am remarcat ca lumea care are probleme in dragoste (sau ma rog, dileme) si ma cunoastea vine la mine sa ma intrebe ce si cum. Vin, se aseaza vis-a-vis de mine la masa, se uita la mine si da-i inainte cu dilema sau ce-o fi. Si stau oamenii astia si-mi povestesc ce au pe suflet si eu mai scot din cand in cand cate un “Ihi. ‘Tzeleg.”. Nu ma plictiseste sa ascult in general, pana acum o singura persoana a abuzat de urechile mele. Si acum m-as ascunde si-n gaura de sarpe, numai sa nu imi mai spuna nimic.

No, acum adevarul e ca atunci cand a inceput toata treaba asta habar nu aveam ce sfaturi sa dau sau cum sa reactionez. Odata o prietena imi povestea despre o “drama” de-a ei in dragoste (ok, tipa e oricum cam drama queen). Mi s-a parut foarte amuzant la momentul respectiv. Si ca o nesimtita, in loc sa ma dovedesc empatica, sa incerc sa o consolez, am inceput sa rad. Tare. Din toti plamanii. Si ce-i mai rau, vreo zece minute bune nu m-am mai oprit. E adevarat, sunt mai aeriana din fire, dar chestia pe care mi-o povestea zana din fata mea intrecea toate standardele de supiditate pe care le-am intalnit in toti cei 15 ani si jumatate de viata pe care-i aucmulasem pana atunci. De-atunci am vazut si mai rele, dar m-am invatat minte. Oricum, dupa ce m-am oprit din ras, cu greu, ce-i drept, i-am zis ca face o tampenie cat casa si ca ar fi mai bine sa renunte. S-a imbufnat, bineinteles. Era in ceea ce numeste mama “saptamana oarba”. Stii, perioada aia in care noi, fetele, credem ca baiatul care ne place e peeeeerfect, oricat de luzar ar fi de fapt. Doamnezmultam, am reusit sa evit treaba aia pana acum. Oricum, asa a inceput totul. Cu un “Oana, ai avut dreptate.”. De-atunci, au inceput sa vina mai multe prietene la mine. Tot mai multe.  In timp am inceput sa imi dau seama ce fac, cum sa reactionez si cum sa-mi dau seama care e faza. Singura persoana pe care mi-e tare greu sa o sfatuiesc sunt eu insami.

Wild heart, ce sa fac…:)